INTRODUZIONE

HOME CHI SONO LE VOSTRE E LE MIE E-MAIL NOVELLE POESIE VIAGGI PADRE GIOVANNI FOTO E PRESENTAZIONI IN POWER POINT FOTO DI DINO VALENTI SI PIGGHIA E S'ARRACCUNTA TEATRO ANTICO DI TINDARI 2009 PARABOLE ARCHIVIO

In omaggio a Enzo Romano una fiaba in siciliano della mia infanzia che vuole essere soprattutto un ricordo alla memoria di mia Madre.

 

     Stamani una fiaba, che mia mamma mi raccontava quando ero piccola, mi è tornata alla memoria. E’ come se fosse risuscitata dal passato e, man mano che ne ricordavo i passaggi, le fasi, sempre più nitida emergeva dalla mia mente, dal mio vissuto, come se Qualcuno me la suggerisse, la correggesse dove io sbagliavo, la rendeva sempre più chiara e precisa come quando la ascoltavo e riascoltavo raccontata, sempre nuova e sempre la stessa, dalla Sua bocca con le parole e la voce di mia madre, che vorrei tanto riascoltare... ma il passato non torna!

     Per non dimenticare l’ho trascritta e forse ho potuto farlo anche grazie ad Enzo Romano che, a differenza di tanti, non ho conosciuto personalmente, né frequentato. Certamente la mia trascrizione in siciliano non è come lui avrebbe voluto che fosse, sarà scorretta forse l'ortografia, ma il mio è stato solo un primo tentativo.

Eccola!

SILVIA

Si pigghia e s’arraccunta ca 'nta paisi ri muntagna vivia nu re, stu re havia nfigghiu, bìatru quantu lu mari, ma prepotenti e capricciusu assai.

Nfacci a lu palazzu reali ci stava na bedda carusa chi si chiamava Silvia, so patri travagghiava nno palazzu reali e facìa l’urtulanu. Silvia ia crisciannu e lu principinu la taliava ogni sira quannu a carusa abbrivirava u basilicò chi tinìano 'nta na finestra. Talìa oggi, talìa rumàni, na sira u principi chi l’havìa sempri taliatu ammucciuni, senza farisi avviriri, nu scuru e scuru ci rissi: "O tu, c’aracqui stu basilicò, essammi a diri quantu rami su?". Silvia, ca nun sil’aspittava, taliau miegghiu e vitti lu figghiu ri lu re affacciatu 'nta nu barcuni chi ci havìa rittu ssi paroli, si fici russa russa pi la virivogna, nu seppi arrispunniri, chiurìu a finestra, scappàu nni vrazza ri so matri e ci cuntàu socchi ciavìa assucciruto. So matri ci rissi:"Figgia mia, nun ti scantàri, quanno rumani arsira abbriviri u basilcò, si u principinu t’avissi a dumannari a stissa cosa, tu ci arrispunni accussì e ci rissi socchi ci havìa a ddiri.

Cuomo ogni sira, ntra lustriu e scuro, Silvia s’affacciau a finestra pi abbrivirari u basilicò, a ncertu puntu s’affacciau u principinu e ciaddumannau: "O tu, ch’aracqui stu basilicò, e sammi addiri quantu rami su?". "Figghiu ri lu re ncurunatu, cunta quantu stiddi c’è nta lu stiddatu, quantu petri c’è mmienzu la via, tanti malanni mi havi vossia." Ci arrispunnìu Silvia, chi chiurìu a finestra, scappàu nni so matri tutta cuntenta c’havia saputu rispunniri o principinu.

Runnumani, mentri Silvia rraccamava u so curredo, sintìu na vuci ca vinìa ra strata: "Cu voli avugghi! Cu voli avugghi!" e, siccuomo cciavianu finutu l’avugghi ci rissi a so matri: "Puazzu iri iusu ca m’accattu dui avugghi" So matri ci rissi ri si. Silvia scinnìu e vitti l’avugghialaru ca vanniava ancora sutta a so casa: "Cu voli avugghi! Cu voli avugghi!" Silvia u chiamàu ravanti a porta e ci addumannàu du avugghi e nu gniritali. L'avugghialaru ci rissi ca ci lavissi ratu sulu si Silvia ciavissi rato nvasunieddu. Silvia, prima rissi ri no, ma pui siccuomo l’avugghi ci sirvìano e nta strata nun passava nuddu, cciapparàu a facci pi stu vasunieddu e allungàu a manu pi farisi rari l’avugghi, ma pi tutta risposta l’avugghialaru a vasàu e scappàu, senza raricci nenti. Silvia acchianàu susu, unni era so matri e ci cuntàu, chianciennu, socchi ci havìa assiccirutu. So matri prima a rimproveràu pichì idda s’havia fattu rari u vasunieddu, ruoppu ci rissi ri nu faricci casu ca l’avugghia si l’avissi pututu accattari nautra vota.

Cuomo ogni sira, tra lustriu e scuro, Silvia s’affacciau a finestra pi abbrivirari u basilicò, a ncertu puntu s’affacciau u principinu e ciaddimannau: "O tu ch’aracqui, stu basilicò, e sammi addiri quantu rami su?". "Figghiu ri lu re ncurunatu, cunta quantu stiddi c’è nta lu stiddatu, quantu petri c’è mmienzu la via tanti malanni mi avi vossìa." U principinu subitu ci arrispunnìu: "Avugghiaralu mi fincii, nu vasuniaddu mi rastri, né avugghia né gnirittali avìsti." Silvia, chiù russa ri prima pi la vrivogna, chiurìu a finestra, scappàu nni so matri tutta chianciennu e ci cuntàu u fattu. So matri stavòta si siddriàu e ci rissi ca ci l’havìa a fari paiàri cara ‘sta nnecca e ci rissi a so figgia ca runnumani ci avissiru pinsatu cuomo havìano a fari.

Runnumani si prisentàu ravanti u palazzo reali nu cavaleri, supra ncavaddu tuttu nvaddiddatu cu finimenti ri lussu e si mettìu a passari e ripassari ravanti a porta. Cuomo lu principinu u vitti, s’innamuràu subitu ru cavaddu e ri so finimenta, ma, nun canusciennu u cavalieri, u fici chiamari ri nso servu, scinnìu ravanti u purtuni e spiàu o cavalieri quantu vulìa pu so cavaddu. U cavaleri ci rissi: "Nienti vuògghio, vi lu rugnu sulu si vasati lu culu ri lu me cavaddu". Lu principinu rissi ri no, ci rissi ca ciavissi ratu cientu scudi d’oro, pichì u cavaddu ci piacìa assai. Ma lu cavaleri scanusciutu rissi ca volìa sulu chiddu ca ci havìa addumannatu. Lu pricipinu allura u fici avvicinari sutta n’annitu e siccuomu ri dda nu putìa viriri nuddu, isàu a cura ru cavaddu e vasàu u so culu. A stu puntu u cavaleri, retti n’cuarpo ri spiruni nte scianchi ru cavaddu e partìu appinnina, lassannu u principinu cu tantu ri nasu. U principinu sinni trasìu rintra e scurnatu com’era s’addumannava cu putìa essiri ddu calavaleri accussì vastaso.

Appena si fici sira, tra lustriu e scuro, Silvia s’affacciau a finestra pi abbrivirari u basilicò, a ncertu puntu s’affacciau u principinu e ciaddumannàu: "O tu, ch’aracqui su basilicò, e sammi addìri quantu rami su?". "Figghiu ri lu re ncurunatu, cunta quantu stiddi c'è nta lu stiddatu, quantu petri c’è mmienzu la via tanti malanni mi havi vossia." U principinu subitu ci arrispinniu: "Avugghialaru mi fincii, nu vasunìatru mi rastri, né avugghia né ghiritali havisti." Silvia, tutta cuntenta ci arrispunnìu: "Cavalieri mi fincii, u culu ru me cavaddu mi avasasti, né brigghia, né cavaddu havisti". Chiurìu a finestra e s’arritiràu cuntenta e soddisfatta ri la so risposta.

Passaru na pùacu ri orna e u principinu nu si facia viriri a sira quannu Silvia abbrivirava u basilicò, tanto ca a carusa pinsàu: "Finarmenti mi lassa mpaci", ma tantu cuntenta nun era...

Na matina pi la strata si sintìu u pannieri chi vuciava: "Cu s’accatta li me panni? Haiu a miegghu tila pi lu curredu, tila ri linu e ri cutuni!" A matri ri Silvia ci rissi a so figghia ca, si vulìa, putìa scinniri a chiamari u pannieri e farilu trasiri pi accattarisi a tila pi lu curredu. Silvia scinnìu iusu, niscìu fora, chiamàu u pannieri ca era pi cumminazioni ravanti a so porta e u fici tràsiri. Lu pannieri ci rissi ca nun putìa scinniri tutta a roba c’havia supra a mula, ma cinni facia viriri corchi pezza, pui avissi pigghiatu puru l’autri. Scinnìu du pezzi pi fari mutanni e cammisi, l’acchianàu susu e a mittìu supra ntavulinu. A matri e a figghia si misiru a taliari i pezzi ri lino e ri cutuni e addumannaru a lu pannieri quantu n’avissiru duvutu pigghiari pi fari duruci mutanni e duruci cammisi. Lu pannieri, ca era viecchiu assai, arrispunnìu ca abbisugnava pigghiarici a misura a Silvia si nun vulìano sbagghiari. Cu pirmissu ri so matri, Silvia si fici pighiari a misura e pi farilu, cuomo vui sapiti, lu pannieri ci mittiu li manu rincuaddu, ma era viecchiu e né a matri né a figghia ci ficiru casu. Pigghiata a misura, lu pannieri rissi ca dda pezza nun ci vastava pi fari durici cammisi e durici mutanni, havia a scinniri pi pigghiari nautra cchiù ranni.

Si pigghiau a pezza, scinnìu iusu, mentri a matri e a figghia aspittavinu susu, mittìu a roba supra a mula e sinni iu, lassannuli cu tantu ri nasu, ca nun sapiannu chi pisci pighiari.

Appena si fici sira, tra lustriu e scuro, Silvia s’affacciau a finestra pi abbrivirari u basilicò, a ncertu puntu s’affacciau u principinu e ciaddimannau: "O tu ch’aracqui su basilicò, e sammi addiri quantu rami su?". "Figghiu ri lu re ncurunatu, cunta quantu stiddi c’è nta lu stiddatu, quantu petri c’è mmienzu la via tanti malanni mi havi vossia." U principino subitu ci arrispinniu: "Augghialaru mi fincii, nu vasuniatru mi rastri, né avugghia né ghirittali avisti." Silvia, ci arrispunniu: "Cavaleri mi fincii, u culu ru me cavaddu mi vasasti, né brigghia, né cavaddu avisti". Cuntentu, mentri Silvia stava chiuriennu a finestra, u pricipinu ci rissi: "Panniere mi fincii, li misuri ti pigghiai, né cammisedda, né mutanni avisti". Silvia scucculàu a chianciri ravanti a lu principinu pi la forti vrivogna, chiurìu a finestra e si ittàu nte vrazza ri so matri chianciannu: "Ni fici fissa cu giummu a tutti rui, chi vrivogna, com’haiu a fari?". So matri, ca stavota era stata puru idda scurnata ru principinu, ci rissi a so figghia: "Figghia mia, nun chianciri ca stavota cia facimu paiari salata".

Vinni a sira e u principinu s’affacciau pi viriri a Silvia c’abbivirava u basilicò, ma nun vitti a nuddu. Aspittàu  tanticchia, ma ri Silvia mancu l’ummira. Rispiaciutu, picchì oramai s'avìa nnamuratu di sta bedda carusa, chiurìu u barcuni e sinni iu a curcari, ma nu putia rormiri pichì ci dispiacia u fatto ca nun havia vistu a Silvia. Quannu finalmente pigghiau suannu, sintiu pi li cammiri ri lu palazzu reali rumura ri passi ca ianu e vinianu pi li stanzi e na vuci ca ricìa: "Veni la morti e si pigghia lu figghiu ri lu re! Veni la morti e si pigghia lu figghiu ri lu re! Veni la morti e si pigghia lu figghiu ri lu re!". U principinu cominciau a trimari, si scantàu tantu ca si misi a chianciri, speciarmente quannu a morti si prisintàu ravanti u so liettu e cu la fauci stava pi mmazzarilu. Allura u principinu ci rissi: "Murticedda mia, nun mi pigghiàri quantu vìu nautra vota a Silvia!". A morti ci arrispunniu ca si nun vulìa moriri dda sira, l’havia a passiari tri voti pi li cammari ri lu palazzu. U principinu, ca vulia campari nautru juarnu pi putiri viriri a Silvia, l’accuntintau: si la mittìu supra li spaddi e la passiau pi li cammari ri lu palazzu reali. Quannu fici socchi a morti ci havia rittu a pusau nterra e sinni turnàu nto so liettu, ma nu potti pigghiari suannu.

Passau a notti, vinni juarnu e vinni a sira, lu principinu s’affacciau o barcuni ru so palazzo e aspittàu ca Silvia s’affacciava pi abbrivirari u basilicò, preoccupatu ca a sira prima nun l’havia vistu e ancora chiossai si nu l’havissi vistu mancu dda sira.

Era già scuru quannu sintìu apriri a finestra e Silvia s’affaciau pi abbrivirari u basilicò e tuttu cuntentu ci rissi: "O tu ch’aracqui su basilicò, e sammi addiri quantu rami su?". "Figghiu ri lu re ncurunatu, cunta quantu stiddi c’è nta lu stiddatu, quantu petri c’è mmienzu la via tanti malanni mi havi vossia." U principinu subitu ci arrispinnìu: "Augghialaru mi fincii, nu vasuniatru mi rastri, né avugghia né ghirittali avisti." Silvia, ci arrispunnìu: "Cavaleri mi fincii, u culu ru me cavaddu mi vasasti, né brigghia, né cavaddu havisti". U pricipinu ci rissi: "Panniere mi fincii, li misuri ti pigghiai, né cammisedda, né mutanni avisti". Silvia, cchiù cuntenta assai, ci arrispunnìu: "Murticedda mi fincii, tri voti pi li cammiri ri lu palazzo mi passiasti." Stavota u principinu siddiato assai, sbattìu u barcuni e si ritiràu rintra circannu ri pigghiarisi a rivincita na vota pi tutti.

Runnumani mannàu na so serva nta casa ri l’urtulanu e ci rissi ri iri a palazzo reale pichì vulia maritarisi cu so figghia Silvia. A matri e u patri fuoro accussì cuntenti, ca nunci vulianu cririri. Ma u principinu cussì vosi e cussì si fici. Nta na simana fuoro fatti tutti i priparativi pi lu matrimoniu e Silvia cu na cerimonia reale si maritàu cu principe ca tanto ci piacìa, cuomo puru idda piacìa o principe.

Finuta a ciriminia cu pranzi e balli, vinni a sira e sinni iero nna cammira ru liettu. Silvia ci rissi a so maritu ca nun si vulìa fari viriri mentri si spugghiava, ma ri tràsiri ruoppu ca s’havissu curcatu. U principe l’accuntintàu e niscìu. Quannu turnàu truvàu a so muggheri curcata e vutata riddavia: "Finarmenti - pinsava - puozzu piugghiarumi na bedda rivincita su tutti li risposti ca m’hai ratu".

Pigghiàu nu cutieddu c’avia ammucciatu nto casciuni ra colonnetta e cutiddiàu a so muggheri, ricìannu ca l’havìa duvutu fari pi la so nsolenza e pi lu scantu chi ci havìa fattu pigghiàri quannu s’havìa finciuta morti. Ruoppu ca l’ammazzàu, si liccàu u cutiaddu e rissi: "Quantu si duci ora ca si morta, quannu eri viva nun eri accussì duci". E si stava p’ammazzari puru iddu cu lu stessu cutieddu, qunnu niscìu ri sutta u liettu Silvia e l’abbrazzàu ricienno: "Teni manu, teni manu, a pupa è fatta ri zuccaru e meli, ni la manciamu marito e mugghèri!"  E vissiru filici e cuntenti e nuatri cca senza fari nenti.

 

Una preghiera mia madre era solita recitare e noi con lei ogni volta che ci mettevamo a tavola sia a mezzogiorno che a sera. L'ho ricostruita con mio fratello Dino che si ricordava l'inizio, mentre io ricordavo la fine; così l'abbiamo rimessa insieme.

Fatto il segno della croce, com'era sua e nostra buona abitudine, mia madre diceva:

"Biniricitimi, DDiu, stu manciari chi fazzu iu, pi l'amuri ri Maria, matri vostra e matri mia".

Recitava poi il Padre nostro e l'Ave Maria e concludeva dicendo:

"Ncantu, ncantu c'è l'ancilu santu, manciamu chistu e nàutru tantu".

E concludeva con il segno della Croce.

Oggi, con i ritmi frenetici della vita, sono poche, purtroppo, le famiglie in cui si inizia a mangiare rivolgendo un pensiero a Dio! E' già tanto se si è tutti presenti seduti allo stesso desco!